Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus, numită şi Rugăciunea Inimii sau Rugăciunea Minţii, este o rugăciune scurtă, simplă care a fost folosită, predată şi comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de Creştinismul răsăritean. Forma exactă a rugăciunii s-a modificat adeseori între forma cea mai scurtă, cum este "Doamne, miluieşte-mă" şi forma extinsă: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul." Formele cele mai folosite la Muntele Athos sunt "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine" şi "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" . Rugăciunea aceasta este folosită îndeosebi în practica spirituală cunoscută sub numele de isihasm.

Pentru ortodocşi este una dintre cele mai profunde şi mistice rugăciuni, dar ea este şi foarte practică, deoarece prin scurtimea şi repetarea ei ordonează mintea şi o ţine mai uşor în rugăciune; este adesea repetată atât de mult cât poate fiecare ca parte componentă a exerciţiului ascetic personal. Există unele texte Romano-Catolice despre acest subiect, dar folosirea ei nu a atins niciodată cinstea, popularitatea şi înţelesurile de care se bucură în Biserica Răsăritului. Există însă o variantă mult mai elaborată, cunoscută unor romano-catolici sub acelaşi nume: "O, Iisuse al meu, iartă-ne nouă păcatele, mântuieşte-ne de focul iadului, şi du-ne sufletele în rai, în special ale celor care au mai multă nevoie de mila Ta".

Cel mai bine este explicată rugăciunea aceasta prin parabola Vameşului şi Fariseului; în care fariseul demonstrează cum nu trebuie făcută rugăciunea, exclamând: "Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt ca vameşul acesta.", în timp ce vameşul, în smerenia sa, se roagă corect: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (sau: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" - Luca 18:10-14). Şi aşa cum este scris în Evanghelii, Petru a strigat în timp ce se scufunda în apa mării: "Doamne, scapă-mă" Matei 14:30 [1]).

În tradiţia ortodoxă rugăciunea este spusă repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui şirag de mătănii. Poate fi însoţită de metanii şi de semnul crucii. În această formă este utilizată ca mijloc de dobândire a căinţei şi ca mijloc de dobândire a smereniei; de aceea adeseori este adăugat cuvântul "păcătosul" deoarece atunci când omul stă la rugăciune în faţa lui Dumnezeu nu este alt păcătos în afara celui care se roagă.

• Monahii au adesea secvenţe lungi de rugăciune, spunând-o de mii de ori (minute sau ore în şir) noaptea ca parte componentă a programului lor, şi cu ajutorul unui părinte duhovnicesc experimentat ca îndrumător; ultimul scop al practicantului este să-şi "interiorizeze" rugăciunea, astfel încât această să fie neîncetată, împlinind astfel cuvântul Sfântului Pavel din scrisoarea către Tesalonicieni: "rugaţi-vă neîncetat" (Tesalonicieni I 5:17). Folosirea Rugăciunii lui Iisus în acest fel este subiectul unei cărţi ruseşti clasice: Pelerinul Rus. Pentru mulţi practicanţi, după o vreme, rugăciunea lui Iisus "coboară în inimă", astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conştient, ci curge de la sine.